ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi ( II )

Chiar din ziua morţii sale au început să curgă articolele şi emisiunile de televiziune „contra”a tot ceea ce a făcut, scris, realizat la radio, pe micul ecran şi doar câteva luări de poziţie „pro”, unele din respect pentru memoria marelui dispărut şi altele în numele unei anume nostalgii lesne de înţeles. E uşor de răspuns la întrebarea „cine?” fiindcă stau mărturie textele şi emisiunile Tv înregistrate. Mult mai dificil e însă de găsit motivaţiile la cealaltă întrebare: „de ce?”. După scriere şi rostire cei mai înverşunaţi sunt Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea. Fără supărare, fac parte din categoria detractorilor, în accepţiunea cea mai dură a termenului, dată de dicţionare. Iată câteva mostre: V.Tismăneanu – „Sfânta Treime a comunismului dinastic/ Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu –n.n./ şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat.(...)Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al "Epocii de Aur".(...)
Adrian Păunescu s-a căţărat febril şi entuziast pe scara puterii, a obţinut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă şi umilitoare în veşmintele imaginilor iniţial seducătoare, ulterior gongorice şi pompieriste. Talentul i s-a stins pentru că şi l-a abandonat. Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul "Epocii de Aur". Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.” Andrei Cornea – „Adrian Păunescu era un împătimit al puterii care a candidat, după cum se ştie, şi la preşedinţia României, cu rezultate infime la alegeri. Probabil că acum, mort fiind, dacă ar candida, ar avea mai multe şanse." Spaţiul nu-mi permite să-i trec în revistă pe toţi denigratorii şi „criticii” apăruţi peste noapte. Are dreptate Ion Cristoiu când cere o anume distanţă şi o specializare autentică dacă doreşti să abordezi corect personalitatea lui Adrian Păunescu – omul, poetul, scriitorul, ziaristul, realizatorul de radio şi/sau Tv, conducătorul de cenaclu etc. Din nefericire graba de a fi băgat în seamă, goana după publicitate, aviditatea de a-ţi face un nume, legându-te, nu contează cum, de cel de pe catafalc, a învins în cazul tinerilor: Cornea, Ioniţă, Sociu, Matei, Cioroianu, Puiu, Dobrincu, Poenaru ş.a. Să nu uităm însă veninul. Ura rămâne şi la acest capitol, apanajul omului ajuns la maturitate. E furia dezlănţuită a celui ce a trecut prin viaţă fără să semene măcar un grăunte de creaţie fecundă, utilă celui ce va veni. Se leagă cu disperarea înecatului de Adrian Păunescu deoarece propria-i neputinţă şi micime îl face să-şi imagineze că, ponegrindu-l, l-ar putea şterge cu buretele din memoria posterităţii şi chiar să-i ia locul...Mă refer la Vladimir Tismăneanu, istoric(?!) şi cavaler al dreptăţii, cel mai mare inchizitor al ceauşismului şi comunismului românesc şi dacă s-ar putea, planetar! În numele cui? Înainte de a privi paiul din ochii celuilalt trebuie să-ţi vezi bârna din ochiul tău – spune un proverb. Se pare că există foarte mult suflu sovietic în biografia sa, neromânească,  fireşte trecut prin...climatizarea de la Washington. E penibil. Un alt caz, aparte: nu aparţine aceastei categorii şi nu-l pot explica. De ce a ţinut neapărat să scrie acum despre Adrian Păunescu, demarcându-se categoric de el?! Este vorba de Mircea Cărtărescu. Nu-l înţeleg fiindcă nu avea nevoie de aşa ceva. Păunescu rămâne pentru Cărtărescu de „partea întunecată a forţei(...) a depins de el să fie de partea ei luminoasă /dar/ a ales nu cu mintea şi nici cu inima, ci cu viscerele sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi”. Este din păcate o viziune simplistă şi minimalizatoare, aşternută la repezeală pe hârtie, bănuiesc, tot din dorinţa de a nu rata momentul unei « oportune » publicităţi. Mult mai echilibrate şi oneste mi se par punctele de vedere ale lui Vasile Dâncu : « Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generaţii(...)Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier.(...)a fost minunat atunci, trebuie să recunoaştem(...)După Revoluţie a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar şi de oameni care nu au făcut nici un gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil». Aş încheia această telegrafică trecere în revistă cu un fragment-pledoarie din ultima scrisoare a lui Adrian Păunescu, cred concludent şi edificator : « Nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist(...)Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată(...)"Până la capăt cu poporul meu,/Aşa să mă ajute Dumnezeu!"

Mircea I. Bătrânu