ORESTE – Puterea Cuvântului ( III )

Umanitatea evolua, exista/există, între cele două coordonate: „a avea” şi „a fi”, iar graţie lui Cronos putem să şi radiografiem fiecare moment în sine. Orice acţiune însemna, în fond, unul din aceste două verbe. Chintesenţa acestora, constata Oreste în al său Cod, e „definiţia pe care gnosticii i-o dădeau Creatorului: < Verbul Vieţii>, iar prin antinomie, „atunci diavolul nu poate fi decât verbul pieirii!”. „Haina” imaterială a verbului, dar de fapt cea mai mare energie la-ndemâna omului, rămâne Cuvântul, cel mai de preţ cadou dar şi cea mai cumplită pedeapsă, din partea Ziditorului. Nu întâmplător Biblia se deschide cu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”(Ev. după Ioan – I-1). Dincolo de valoarea axiomatică a enunţului, atrage atenţia formularea la imperfectul indicativului. De ce oare acest timp? Deoarece e singurul ce poate exprima „o acțiune trecută /neterminată, de durată/ durativă”, e posibil să aibe şi un „caracter hipocoristic” – exprimă mângâiere, sentimente de afecţiune – şi astfel corespunde unui prezent decalat intenţionat, maniera utilizată fiind una impersonală, iar mesajul devine un act de limbaj de un tip particular, deosebit” – ne spun dicţionarele.
Pentru a exemplifica, am folosit, exagerând puţin, registrul imperfectului chiar în preambulul acestui material, dorind să evidenţiez atât valoarea sa narativă cât şi afectivă, unice faţă de orice alt timp verbal. Biblia îl utilizează pentru că este durativă şi exprimă un amplu mesaj hipocoristic. Iată adevăratul punct de pornire în saga existenţei noastre. Numai aşa pot căpăta sens interpretările sau analizele de  natură ontologică şi gnoseologică.„Suntem şi devenim ceea ce gândim, rostim şi acţionăm(...) În spatele sunetelor, vibraţiilor, energiilor vitale care formează un cuvânt se află voinţa(...) Dacă am şti ce putere fantastică se ascunde într-un singur cuvânt, poate atunci am tăcea trei ani, ca în şcolile pitagoreice, înainte de a ne adresa semenilor noştri!” – constată Oreste.

Este uluitor experimentul realizat de doctorul Masaru Emoto, „care a supus apa unor influenţe vibratorii ale cuvintelor. Astfel sub puterea lui:<te iubesc>, <eşti frumoasă>, apa s-a cristalizat minunat, iar aflată sub potopul unor vorbe grele ca <te urăsc>, <proasto>, <eşti un nimic>, a căpătat o imagine neconturată, haotică”. Ce să ne mai mirăm atunci de reacţia a tot ce este viu la cuvintele ce le rostim zilnic. Înjurăm, aruncăm cu ocară în tot ce ne înconjoară: de la floare, copac, câine, pisică, copil, bunică, soacră, la femeia de lângă noi, soţie, mamă...iubită; îl coborâm chiar şi pe El, cu toţi sfinţii în cor, dând vina pe viaţa - ne-viaţă ce o trăim, de parcă nu noi ne-am fi făcut-o şi acceptat-o, pe deasupra mai şi blestemăm, inconştienţi fiind că deversăm vitriolul infernului tocmai asupra celor iubiţi; iar la urmă, în pragul disperării, căutăm îndurare şi iertare, culmea!, tot acolo Sus ! „Dacă Isus Hristos este cuvântul Iubirii, cuvântul creator, eliberator, născător, verbul diavolului este pur şi simplu negarea scânteii divine în om” – sintetizează autorul Codului. Fireşte, recunoscându-ne greşeala, vom avea parte şi de absolvirea de păcat - mare e răbdarea lui Dumnezeu! - dar măcar în ceasul al  doisprezecelea să reţinem că nu aşa trebuie să trecem prin viaţă. Să ne separăm deci de „a avea” în favoarea lui „a fi”, să renunţăm la „te urăsc” spre a-l regăsi pe adevăratul „te iubesc”. Deabea atunci ne vom da seama de puterea benefică a Cuvântului şi vom şti ce să facem cu ea. „Cuvântul – conchide Oreste – poate crea o lume, sau o poate distruge...aşa că ar trebui să învăţăm să alegem între verbele răului şi cele ale binelui, între blestem şi binecuvântare”.

Mircea I. Bătrânu