ELENA M. CÎMPAN – „Zboară, cuvântule!”

Un  evantai chinezesc, din Shanghai. Faţă de cele din Kyoto, nu desenul diluat, în manieră de stampă japoneză, e semnficativ, ci uimitoarea policromie. Fiecare lamelă e istoria unei culori. Prin complementaritate, artizanul chinez se pare că a avut ambiţia să te uluiască cu etalarea celui mai mare curcubeu. Ai impresia că n-a vrut să nu-i scape nicio nuanţă, ca şi cum ar fi pariat cu tine că ştie şi poate să facă şi să-ţi arate tot ce vrea.Tu, privitorule, cumpărătorule, n-ai decât să alegi. Ei bine, aşa e şi volumul Elenei M. Cîmpan - Pianul şi alte poeme, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010. „Poezia, ca un Orient oferit spre lectură Occidentului - precizează în prefaţă autoarea - aduce cu ea tot arsenalul de experienţe, trăiri, dureri şi vindecări, aproape epidermice, în tehnică naturistă”. Poeta încearcă tot. 

Vrea parcă să demonstreze că orice tehnică a versificaţiei, structură sau prozodie lirică îi stă la îndemână. De la versul alb, predominant în paginile cărţii, la versul de factura metrului antic sau eminescian, la simplitatea doinei populare sau a poeziei în proză, nimic nu-i este străin. O posibilă explicaţie ar putea fi chiar ego-ul său poetic, „mult prea visător”. „Câteodată nici nu şti cum e mai bine. Să scrii cum eşti, să scrii ce eşti, să scrii ce aşteaptă ei de la tine. Să ştii să desfaci poeţi din cutia cu cititori” - se întreabă, confesându-se, Elena M.Cîmpan. Mi se pare judicioasă şi observaţia lui Olimpiu Nuşfelean că poeta ilustrează „o sensibilitate feminină dezinvoltă, care nu-şi reprimă deloc condiţia”. Pianul şi alte poeme poartă clar semnătura eternei Eve, harpă a unei sensibilităţi când intro, când extravertită, în funcţie de stadiul de sublimare al mesajului poetic. L-aş defini ca pe un volum al „căutărilor neterminate” şi inegale, atât ca cizelare estetică cât şi ca limpezire a propriului demers ideatic. L-aş compara cu mapa cu desene, crochiuri, schiţe, peniţă sau guaşă, a unui maestru al penelului. Găseşti un bric-à-brac de valori diferite şi nici într-un caz definitorii pentru identitatea creatorului şi a parcursului său. Influenţa livrescă sau prea marea apropiere de unii maeştri ai liricii naţionale sau universale nu-i mai este defel utilă. Cred că ne poate oferi, plecând de la bogata sa experienţă de viaţă, trăirile, sentimentele şi reveriile sale decantate cu fermecătoare-i sensibilitate, o carte (ce spun?), cărţi de poezie a SA, numai a SA - cu stil personal, pe teme, de la ontologic la cosmic, de la joc la sentinţă, de la comun la abstract etc. Pianul, poemul ce dă titlul volumului e un excelent argument. Dincolo de personificarea omniprezentă, ca element esenţial al arhitecturii interioare, avem de a face cu două stadii de natură onotologică, complementar teozofică. Primul se raportează la fiinţa pereche, El, în sens generic, ce i-a marcat „trecutul făcut”, ca să ajungă în final la tragicul şi emblematicul Sisisf, nenumit dar sugerat, prin voinţa ultimă a demiurgului care hotăreşte ca „pianul” să „tacă”, sau cel puţin noi să nu-l mai auzim. E magistrală, prin simplitate şi profunzime, odiseea înspre transcendental, senzaţia efemeră a eliberării de tirania demiurgului precum şi amărăciunea  înfrângerii. Totul e tradus într-o remarcabilă rostire poetică personală, ancorată, dacă vreţi,  în repetabila noastră povară cotidiană. O altă creaţie de excepţie mi se pare a fi poezia: zboară, cuvântule!. Este actul de identitate al poetului şi în ultima analiză, al nostru, al tuturor. E expresia sacralităţii, a genezei primordiale, chintesenţa raţiunii noastră de a fi. Elena M.Cîmpan înalţă acest mişcător imn Cuvântului: „treci dincolo de soare”, „zboară cuvântule, oprirea ta doare!”, „mai sus tu te ridică!”, „ai fost la început, vei fi la sfârşit”(...) „un vechi manuscris de carte”. Aş încheia cu poezia privirea ta - unul din cele mai frumoase cânturi, i-aş putea spune chiar tropar, închinate Ziditorului, Creatorului universal. Ciclul cosmic e retrasat cu simplitate prin câteva simboluri esenţiale, dezvoltate fie prin juxtapunere: piatră/vis, lună/soare, tăcere/cuvânt,  fie prin metamorfoză ciclică: sămânţă/iarbă, dorinţă/cânt, apă/izvor, spre a construi un final apoteotic, profund uman, prin sensibilitate şi smerenie: „Înainte de iarbă, iarba a fost sămânţă/ Înainte de sămânţă, sămânţa a fost dorinţă,/Înainte de dorinţă, dorinţa a fost cânt,/Înainte de cânt, cântul a fost pasăre,(...)Înainte de soare, soarele a fost cuvânt,/Înainte de cuvânt, cuvântul a fost tăcere,/Înainte de tăcere, tăcerea a fost rouă...Înainte de toate, toate ţi se închină/ Înainte de închinare, închinarea a fost lacrimă,/ Privirea ta...” /Doamne/subînţeles, fireşte. I-aş sugera Elenei M.Cîmpan să scrie un volum de poezie creştină. Cred că i s-ar potrivi. Ar defini-o infinit mai bine şi ar fi receptat cum se cuvine de foarte mulţi cititori. 

 

Mircea I. Bătrânu