Tandemul „a picta” - „a scrie” nu este unul la îndemâna oricui. Până şi simpla lor conjugare, în manieră dadaistă, întreprinsă ca spectacol, pare aproape imposibilă. Cu atât mai dificil este să realizezi acest demers, dându-i miez, conferindu-i valoare artistică. Sunt foarte puţini creatori apţi să treacă, cu atâta uşurinţă, de la penel la stilou şi invers, pictura generând literatura, ca mai apoi, o frază, un vers să dea naştere unei pânze. În „laboratorul” unui atare artist, ideea ce va fi pusă în circulaţie, poate îmbrăca, cu aceeaşi eleganţă şi uşurinţă, „haina” culorii ce va anima pânza, sau suportul găsit - nici nu are prea mare importanţă materialul - sau pe cea a cuvântului scris. Surprinde şi încântă osmoza acestei miraculoase conjugări. Am retrasat aici, în câteva fraze, ce anume o face pe Victoria Fătu-Nalaţiu un artist deosebit. Nu cred că este locul şi nici cazul să discutăm despre calitatea creaţiilor sale plastice.
N-aş fi scris aceste rânduri dacă matematicianul englez s-ar fi rezumat doar la cercetările sale de cosmologie teoretică, mecanică cuantică şi la teoria “găurilor negre” care de fapt l-a consacrat. Probabil i s-a părut că nu se bucură de suficientă faimă şi atunci a trecut pragul şi în domeniul filozofic, fiind partizanul unei gnoseologii simplificatoare, de spectacol, cu iz de ateism bine mascat, o “idiosincrazie iraţională”, cum ar caracteriza-o Andrei Pleşu.Cea mai simplă cale pentru a te face remarcat este să-l pui în discuţie pe Dumnezeu, insinuând, cu perversitatea intelectualului cultivat, dezabuzat însă de propria-i condiţie, inepţia că poţi să-l « concediezi ». 
