A patra oară şi parcă mereu altfel şi tot mai profund, pe măsură ce trec anii. Oricum le-ai spune, eseuri, studii, gânduri « trădate » hârtiei, nu reflectă altceva decât o rostire întru zidire. Chinurile prefacerii sunt intuite de cele ale minţii - antecamera îngemănării cu lumea - după ce sufletul a generat conflictul dintre luminile şi umbrele îndoielii, lupta neputinţei cu putinţa intrinsecă. În funcţie de aceste repere omul obişnuit, onest şi de bun simţ, se va poziţiona corect pe scara valorilor umane. Modestia, eleganţa exprimării, dorinţa expresă de a nu supăra, de a nu stânjeni, sunt constante ale caracterului lui Petru Creţia. « Întâiul om de cultură al ţării » după Constantin Noica şi un scriitor cu o minte liberă. « Ajunsese la libertatea ei pătimitoare(...)absorbise cultura lumii în câmpul de experienţă al vieţii », constată Gabriel Liiceanu. Sunt 34 de texte, foarte scurte, dense, comentarii de bun simţ în numele moralei adevărate, diacronice, de la Platon la Biblie şi la mari filozofi şi cărturari ai culturii universale. Petru Creţia - Luminile şi umbrele sufletului, Ed. Humanitas, 2011/ a 4-a ediţie, cu « mărunte îndreptări tacite, precum şi câteva note de subsol cu referinţe bibliografice ». Eseurile lui Petru Creţia se axează pe ideea de bine. Re/fixează jaloanele unui tratament absolut necesar pentru asanarea morală a societăţii noastre. Deşi extrem de condensate, nu sunt nici pe departe superficiale. Stilul rămâne elegant dar adevărurile dor, oricât de multă complezenţă sau anestezic încearcă să pună autorul. Din multele teme am ales spre exemplificare...PROSTIA. Definiţie : « Prostia este un dat genetic; cineva este prost aşa cum are ochii albaştri sau muşchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparenţă disparate ». Urmarea? « ...Neputând abstractiza, prostul trebuie să se folosească de generalizări gata făcute de alţii, la fel de proşti ca şi el, dacă nu mai rău. Într-adevăr, dintre două sau mai multe posibilităţi, prostul o alege fără greş pe cea mai stupidă şi apoi se odihneşte asupra ei(...)Prostia se hrăneşte din puţinul ei şi se regenerează din propria ei substanţă, rămânând mereu egală cu sine. Cât despre „stăruinţa într-o neghiobie”, ea este una din principalele caracteristici, şi dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cât de uşor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea. Mobilitatea şi readecvarea sunt prerogative ale inteligenţei... » În ce constă însă marele pericol ? « Neştiind ce statut are şi ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă iţele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăţi, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune şi vorbeşte ca un profet, mai şi găsind pe cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic şi tinde să facă din maxima acţiunii sale o lege universală. Şi, neştiindu-şi lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic şi mai întotdeauna trufaş, pentru că prostul dacă nu-i fudul, parcă n u e prost destul(...) Dar adevărata primejdie a prostiei stă în mulţimea proştilor: ne place, nu ne place, lumea e plină de proşti. Creangă zice că, dacă prostia ar durea, uliţele ar vui de zbieretele proştilor». Cei cu glagorie, dar lipsiţi de scrupule : « ticăloşii inteligenţi », « ştiu să se folosească de cei proşti pe scară istorică, exploatând ticăloşia oarbă şi tâmpă care dospeşte în prostia omenească. Îi investesc cu putere, ţinându-i însă la cheremul lor, şi apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai ţineţi minte pe activiştii obtuzi, trufaşi şi brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Şi nu-i simţiţi cum mişună încă printre noi, travestiţi, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori şi autoritar ca guvernanţi, trezind ecouri de prostie de-a lungul şi de-a latul ţării? Ba simţim, prea bine simţim, şi poate tot mai este ceva de făcut ». Concluzia ? « Eminescu, vorbind de moftangii, spune într-un loc: „Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei”. Bine ar fi să nu aibă parte de ele, pentru că mare primejdie este pentru obşte înălţarea proştilor în ranguri şi dregătorii. Păcat de-o biată ţară, i-ar fi ajuns ticăloşii »... Citiţi, recitiţi Luminile şi umbrele sufletului, eseurile morale ale lui Petru Creţia, cred că toţi mai avem câte ceva de învăţat din ele. Termenul de comparaţie şi l-a stabilit singur : Călăuza lui Tarkovski. Da, Petru Creţia poate fi pentru încă ceva timp... Călăuza noastră.E nevoie.
Mircea I. Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu