Rar îţi este dat să te întâlneşti cu un text atât de bine articulat şi de percutant, ca în cazul ultimelor eseuri publicate de Andrei Pleşu sub genericul, uşor nostalgic, Despre frumuseţea uitată a vieţii - Ed. Humanitas, 2011. Nu mi-am propus o prezentare a cărţii şi nici o analiză a vreunui mesaj anume. Ar fi cel puţin o impietate dacă nu chiar o jignire să încerci să-l comentezi pe Andrei Pleşu într-un spaţiu atât de restrâns.În schimb, e posibil altceva. Voi schimba unghiul de perspectivă şi voi aduce în atenţie un aspect, din câte ştiu, încă neabordat : Limba Română, respectiv modelarea acesteia sub pana celebrului cugetător şi scriitor.
Aud tot mai des spunându-se „haina îl face pe om”, cu conotaţiile arhicunoscute, dar se uită sau se scapă din vedere că pentru marea majoritate, sau pentru ceea ce aş putea defini ca normal în societate, de fapt „omul face haina”. Pe Andrei Pleşu nu mi-l pot imagina decât cu lavalieră, sacou, barbă şi o pipă scurtă în colţul gurii. E stăpân pe el şi dictează cu bonton ce anume poartă şi de ce. Poate părea uşor teatral, chiar preţios pentru unii, dar aşa este el. Cred că o face fără ostentaţie şi fără să epateze. Aşa se simte bine. Este imaginea lui. Şi-a creat-o. Consideră că-l reprezintă şi are mare grijă de ea. Exact la fel procedează şi cu Limba Română. O stăpâneşte. O domină. O cunoaşte până în cele mai intime detalii. În subsidiar, e preocupat de evoluţia ei, de aspect, ţinută, stare de sănătate. Doreşte să o înnobileze să-i diversifice potenţele creatoare, fără a-i altera însă rolul său primordial, acela de a „numi corect lucrurile”.
Se ştie, stilul lui Andrei Pleşu e unul luxuriant, aş spune chiar exotic uneori. Îi place neologismul sau chiar importul brut de termeni străini, atunci când îl ajută în nuanţarea vreunei idei /„atmosfera e cool”/.Revigorează fără rezerve dinamismul frazei printr-o ploaie de verbe/„Se umblă de colo colo, se vorbeşte, se împinge, se trăieşte agitat, pragmatic, ca la gară sau ca la piaţă”./;inovează valoarea semantică a epitetului. Iată câteva exemple: „tineri pompoşi şi netrăiţi”, „scrisul incontinent, torenţial, diareic, neglijent până la obscenitate”, „sterilă volubilitate”, „orgoliul născător de hiper-exigenţă”, „o inocentă şi vulnerabilă grădină de zarzavat”, „cititor bulimic”, „voioşie demitizantă”, „nimicul abisal, policrom, monumental”, „uitarea(sterilă) de sine” etc.
Inventează termeni noi: „anticamera exitului”/ sfârşit, final al vieţii/; „absolvenţi de umanioare”/ absolvenţi ai secţiilor umaniste din cadrul liceelor teoretice - nuanţă uşor ironică, comică dar şi sentimentală, prin diminutivizare/; „butonadă”/ manevrarea telecomenzii Tv/ etc. Realizează asocieri şocante, folosind epitete cu valoare substantivală, sau structuri de frază cu substrat personificator, pe post fie de definiţii, fie de sentinţe: „să scrie... à contre coeur, scremut, crispat”, „ameninţare cu efect castrator”, „se citeşte din ce în ce mai frugal”, „mineralizare a gândului”, „psihologia mistreţului”; „Telemania e(...)un antrenament perfid pentru demisia civică: un mod de a lipsi din spaţiul cetăţii”; „Cultura te îmbogăţeşte şi prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct”; „A fi cultivat nu înseamnă a şti, înseamnă a şti să cauţi”etc.
Că starea actuală a Limbii Române îl preocupă în cel mai înalt grad o dovedeşte şi constatarea:
„Între energia unei naţiuni şi sănătatea limbii sale e o relaţie strânsă, a cărei dereglare ar trebui să îngrijoreze(...) Unele instituţii, şcoala şi presa în primul rând, ar trebui să se simtă mai intens responsabile, mai atente, mai active. Nu sunt”. Nu poţi să nu-i dai dreptate dacă te uiţi la „ puii...mei” de la televiziune sau asculţi textele mai multor „şlagare” de azi.
Închei cu una din motivaţiile de substanţă ale lui Andrei Pleşu: „Exerciţiul scrisului nu e punere (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu