Sunt semne clare că volumul Aurorei Liiceanu - Viaţa nu-i croită după calapod, Ed. Polirom, 2011, în colecţia „seria de autor” - are toate atuurile să devină „Cartea Românească a anului 2011”. Îi mai trebuie doar un pic de marketing şi publicitate. Pe măsură. Nu-mi place să mă joc cu aprecierile şi nici nu mă las dus de valul entuziasmului. Evidenţa valorii cere însă respect şi recunoaştere. Legea nescrisă a „bunului simţ” te obligă. Nu fac decât să o aplic, e drept, cu încântare şi bucurie. E încă unul din argumentele ce mă ajută la eşafodarea pledoariei mele, de ceva timp încoace, că în România se fac multe lucruri bune, că nu suntem un „teritoriu” ocupat vremelnic, ca autobuzul de navetişti - mă oripilează sintagma repetată de anumiţi „intelectuali”: „o ţară frumoasă şi mănoasă, păcat că-i locuită!” - o „ţară de oameni fără căpătâi”, puşi doar pe furtişaguri şi înşelăciune!
Aurora Liiceanu se află la a şasea... „producţie literară”, de departe cea mai complexă şi cea mai bună. Nu o poţi încadra în nici una din speciile cunoscute ale epicului fiindcă nu şi-a propus aşa ceva. Pendulează între ficţiune şi realitate.Asociază secvenţe de roman sau nuvelă, creaţii proprii sau adnotări ale unor lecturi favorite, cu observaţia pertinentă a cercetătorului ştiinţific, aplecat asupra mentalului individual sau colectiv. Ceea ce a „adunat” în această „cutie = carte” sunt „vieţi diferite, notate pe fişe, care nu pot fi întinse pe acelaşi calapod şi nici puse în aceeaşi cutie de pantofi”. Nu este omisă niciuna din marile teme ontologice, de la naştere la moarte, prin ploaia de „iubire şi/sau ură”, creştere, apogeu şi descreştere a unor destine, aparent comune sau anodine, dar cu elemente structurale ce pot trimite la orice biografie cu impact naţional. Surprinde plăcut şi captivant maniera rostită a scriiturii. Încercaţi să citiţi cu voce tare şi veţi înţelege ce vreau să spun. În muzică, orice notă în plus sau nelalocul său deranjează. Nicio stridenţă nu te supără în textul Aurorei Liiceanu. Acesta curge parcă de la sine, autorul fie pierzându-se în culise, fie venind alături de tine, etalându-şi cu sinceritate propriile trăiri, erori sau scăpări omeneşti, făcându-te să nu te simţi stingher, oferindu-ţi posibilitatea de a te autoanaliza cu aceeaşi deschidere. Mesajul e întotdeauna suma unor idei sau sentimente puternice, bine şi corect articulate. Justeţea sa este peremptorie şi, mai ales, firească. Îţi dă senzaţia de „déjà vu”, înserat cu modestie şi simplitate. Îşi spun concomitent cuvântul, inteligenţa deosebită, cultura - fundamentată pe o lectură bine făcută, sinonimă, aş zice, respiraţiei, pe un studiu îndelungat şi serios - şi apoi experienţa de viaţă, desprinsă dintr-o existenţă tumultoasă, ea însăşi, posibil subiect de roman. Iată câteva mici exemple: „Cu mult înainte să devin adolescentă, cineva în care aveam încredere şi care modela aluatul care eram mi-a spus aşa: „Cuvintele creează realităţi”. Mai precis, un cuvânt spus de cineva ne face să avem, să vedem o realitate. S-a întâmplat să nu uit acest lucru şi de multe ori îmi spun să nu zic ceva pentru că pot crea o realitate(...) Lucrurile spuse, aflate sau ştiute se asociază între ele, asemenea unor obiecte care sar unele alături de altele, într-un dulap cu rafturi separate. Se aşează acolo indiferent de unde vin”. Sau: „Un mare scriitor a spus un lucru foarte interesant, şi anume că leul este leu pentru că în el nu se văd antilopele mâncate, zebrele sau alte animale. El este leu. A asimilat, a metabolizat acele animale, care nu se mai văd. Dacă ne gândim la aceasta, un om care îi citează enorm pe alţii ce vrea? Să-şi arate cultura, erudiţia? Să arate cât a citit? Leul nu arată ce a mâncat. Dacă ai ceva de spus, dacă crezi că trebuie să spui ceva, ceea ce spui trebuie să fie digerat, să fie al tău”. Şi, în fine: „Schimbările din viaţa noastră, îmi spunea o prietenă [câtă modestie! - n.n.], sunt ca treptele unei scări. Nu trebuie să te grăbeşti, să iei liftul, dar nu trebuie nici să rămâi încremenită pe o treaptă. Fiecare treaptă te aşteaptă, totul e să nu uiţi că schimbările vor veni”. Regret, nu am cunoscut-o personal pe Aurora Liiceanu. Am văzut-o în puţinele sale apariţii Tv şi am citit cele două interviuri de excepţie pe care vi le recomand. Le găsiţi şi pe Google: Revista Capital / 01.10.2009/, autor, Ioana Calen şi Revista Tango / 19.10.2009/, autor, Alice Năstase. M-a convins şi m-a bucurat. Este un psiholog de prestigiu, recunoscut pe plan naţional şi internaţional. Este un „doctor” al vieţii, atât în plan teoretic, ştiinţific, cât şi practic. A trecut de la extaz la agonie şi invers. A căzut de la înălţimea biroului de cercetător la găleata şi mopul femeii de serviciu, ca pe urmă să se reîntoarcă parcă mai puternică şi mai încrezătoare în destinul său. Este o pildă vie că „şi-n România se mai nasc oamenii, OAMENI”. O „întâmplare” din carte poartă titlul „Grija de cuvinte”. Cred că acesta e de fapt genericul ce se potriveşte cel mai bine întregului volum. Forţa realităţii creată de cuvânt este uluitoare - vezi ce trăim în aceste zile, când din greşeală, să admitem, aruncăm unii în alţii cu cuvinte - poate zidi o întreagă lume sau o poate la fel de uşor nărui. Numai de noi depinde, deoarece...Viaţa nu-i croită după calapod! Nu-i aşa că are dreptate Aurora Liiceanu ?
Mircea I. Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu