A fost crimă sau moarte
naturală?
Şi-a dorit cu adevărat un anume
succesor?
Dacă da, este acela, ştiut sau
intuit de noi, cei de aici din bătrâna Transilvanie, cel ce l-a urmat la scurt
timp în viaţa de apoi, nefiind dorit nici de „puternicii” vremii, nici de mulţi
clerici şi nici de ocultele şi labirinticele servicii secrete?
Întâistătătorul de atunci, ce,
cât şi cum a greşit? A fost totuşi om. Lui nu i se pot acorda circumstanţe
atenuante? Un roi de întrebări şi mult mai multe posibile răspunsuri...
Este vorba de excelentul roman al TATIANEI NICULESCU BRAN -
Nopţile Patriarhului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2011. Era mai nimerit să-l
intituleze Ultimele nopţi ale Patriarhului deoarece atunci, în torida vară a
lui 2007, pur şi simplu timpul s-a comprimat brusc pentru el, nelăsându-i nicio
altă alternativă.
A fost pronia divină sau
„lucrarea” celui de nenumit, săvârşită de acei slujbaşi, nu puţini la
număr, cumpăraţi cu „30 de arginţi”?
Nu ştim. Sau ştim că nu vom şti
niciodată.
Lucrând cu nişte date extrem de acuzatoare la adresa
multora din protagoniştii principali ai vieţii publice româneşti de azi,
autoarea nu uită că este mai întâi ziaristă, ştie cu ce bombă cu ceas se
„joacă” şi de aceea recurge la soluţia lui Dan Brown - scrie un „roman”, adică
o „ficţiune”, precizând că „personajele şi situaţiile din carte sunt, în cea
mai mare parte, FICTIVE”/sic!/.
Trama alimentează artistic obstinata
noastră sete de „adevăruri”/nu-i pot spune „Adevăr” pentru că, fără a face
multă filosofie, cred că acesta aparţine doar lui Dumnezeu/, de dorinţa,
pardon, dreptul de a judeca aprioric şi de a stabili „vina”, „culpa”,
„culpele”cuiva, (ne place justiţia la
TV fiindcă măcar acolo dreptatea dă impresia de transparenţă
- dar uităm de manipulare!), dreptul de a hotărâ cine a călcat strâmb, cum şi
de ce...Un lanţ de ipoteze, de acuze, multe rostite în taină pe la colţuri, de
erori mai mari sau mai mici, asumate sau trecute sub tăcere. Mult mister, intrigi
oculte şi realitatea ce nu face decât să
confirme, trist, după atâţia ani, anumite zvonuri.
Este o ficţiune şi atunci se
pot spune lucruri extrem de grave prin intermediul personajelor. Iată câteva
exemple: „Mitropolitul era îngrijorat.
Biserica avea nevoie de stabilitate. După revoluţie se construiseră mai multe
biserici şi mănăstiri decât oriunde în estul Europei. De pe băncile celor 15
facultăţi de teologie şi 38 de seminarii ortodoxe ieşiseră nenumăraţi diaconi,
preoţi, doctoranzi, profesori de religie(...)chiar dacă numărul parohiilor creştea
de la an la an, tot era surplus de absolvenţi care aveau nevoie de posturi.
Erau parohii care se vindeau pe şest, cu preţuri între 7.000 şi 20.000 de euro,
în funcţie de localitate, zonă, aşezare. Fostele proprietăţi, clădiri şi păduri,
reveniseră, în mare parte, în patrimoniul Bisericii, care devenise cea mai
bogată instituţie a ţării(!)”. Bătrânului Patriarh „i se păruse că socialismul era mai aproape de creştinism decât
capitalismul(...)Era copil de oameni săraci, înţelegea lupta săracilor contra
celor bogaţi şi dădea dreptate Partidului, care promitea egalitate. Doar toţi
suntem copiii lui Dumnezeu! În Biserica-sora din Rusia, Patriarhul Alexei al
II-lea apăra tradiţia cot la cot cu KGB-ul. Avea şi nume de cod, Drozdov. Ce
era rău în această coincidenţă de interese?”...Călugărul Lavrentie: „Doar n-o să lase cea mai importantă
instituţie a ţării/ Biserica-n.n./, cu avere serioasă, cu cea mai mare credibilitate
la popor, care poate să influenţeze campaniile electorale, căreia toţi
preşedinţii îi datorează câte ceva, care are reprezentanţi peste tot, agenţi cu
sutană în străinătate...pe mâna unui călugăr care bate mătănii şi dă cu
busuiocul prin corturile soldaţilor din Irak? Nu mai suntem pe vremea comuniştilor!”
Un alt personaj important, Andru, ziaristul, despre bătrânul Patriarh: „Cui îi păsa că vărsa el lacrimi în palat
când se demola mănăstirea Văcăreşti? Fapt e că n-a avut snagă în el să se ducă la Ceauşescu şi să spună
„nu”! Nu a înfundat puşcăria ca să apere bisericile sau pe vreun preot persecutat
pentru numele lui Hristos! Ăsta era adevărul istoriei şi trebuia respectat! Fusese
bun de paravan pentru toţi, de aia îl ţinuseră atâta în funcţie”. Ocultul şi
emblematicul general al lumii serviciilor secrete, Aioaniţoaiei/ putea la fel
de bine sa-l cheme şi Popescu sau Georgescu etc./, pe scurt Generalul, personaj
cheie al romanului, în discuţia cu chirurgul Stoenescu: „V-au murit pacienţi pe masa de operaţie?...Da, din păcate. Se mai întâmplă
situaţii nefericite...De la un punct încolo nu mai decide medicul, decide
Dumnezeu. Sau bătrâneţea. Nu?(...) Aveţi o misiune complicată, domnule doctor.
Ingrată...Între noi fie vorba, bătrânul e o canalie. Se agaţă de putere până în
ultima clipă. Cu cât se duce mai repede cu atât mai bine”. Aceasta e
decizia care, în carte, i-a pecetluit soarta Patriarhului. Cauza? Desigur, tot
in sfera ficţiunii, o scrisoare-testament a Patriarhului, olografă, unde îşi
permite să-l desemneze ca succesor pe mitropolitul Teofil. Moare după
intervenţia chirurgicală. Se consemnează cinic: „Operaţia a reuşit dar
pacientul a murit, i-a cedat inima. Ce sa-i faci, vârsta”. La scurt timp va
muri şi doritul său urmaş. Ca să ne păstrăm în linia umorului englezesc, aflăm
că nici doctorului nu-i merge prea bine...Ce
să faci, vârsta dom’le, vârsta!
TATIANA NICULESCU BRAN este mai
întâi de toate un jurnalist de primă mărime/ vezi activitatea sa la BBC şi
Bruxelles/. Ştie ce date să coroboreze şi cum să pună în valoare nişte resurse
la care a reuşit să aibă acces. Nu vrea să-şi şi să pericliteze viitorul. Este
însă în egală măsură o scriitoare de talent. La adăpostul imaginaţiei, dă frâu
liber tuturor speculaţiilor. Să recunoaştem, foarte multe verosimile şi bine
argumentate.
Nopţile Patriarhului e un
roman de analiză şi introspecţie dar şi un text plin de suspans şi adrenalină.
Nu-l citiţi nici ca pe un thriller şi nici ca pe un cap de
acuzare. Lăsaţi-l ca roman. Oricât ar vrea unii să nu recunoască, Biserica,
Vaticanul ascund multe taine şi cred că e mai bine ca acestea să rămână aşa.
Cartea o să vă placă pentru că este scrisă ca lumea, iar lectura sa nu va fi
nici într-un caz o pierdere de timp. Din contră, toţi avem mereu câte ceva de
învăţat.
Mircea I. Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu