O fotografie ce ne-ar putea defini...

Structural analizând, poza este una de excepție deoarece are meritul de a fi surprins, în esență,  arhetipul senectuții ancestrale. Aduce în prim plan omul în vârstă. Se subînțelege din sinteza elementelor constitutive/trăsături, riduri, fermitatea privirii, arcuirea gurii etc./ că avem de-a face cu ”personajul-cheie” - înțelept, moral, harnic și altruist - al întregii noastre ”spițe” nu numai de aici, dar în egală măsură,  de oriunde altundeva, păstrând firește proporțiile și specificul zonei. Genialitatea artistului fotograf rezidă în faptul că l-a descoperit pe acest străbun „universal”. Apoi a simțit, a știut , dincolo de detaliile tehnice, exact în  „ secunda de aur”, să declanșeze aparatul de fotografiat. Rezultatul? Un portret unic, tulburător prin nebănuitele sale trimiteri la originile odiseei noastre existențiale. Bătrânul din imagine exprimă parcă o eternitate de amărăciuni cauzate de tribulațiile vieții. O face însă cu demnitate și dârzenie. E deplin stăpân pe propriu-i destin. Își permite chiar o schiță de zâmbet de persiflare a întâmplărilor trăite și/sau de autopersiflare. Lăsați-vă purtați de apele adânci din privirea ochilor săi și veți începe, încetul cu încetul, înțelegând să vă înțelegeți... rostul.

Fundamental discutând, instantaneul se autodefinește prin evidența conținutului. E ca o carte de identitate pe care nu ai cum să o negi.  Am reprivit fotografia ca aparținându-mi, aparținându-i și ...am avut un șoc.

„ E Bunicul Stelică – mi-am zis pe dată, de parcă cineva îmi luase un văl de pe ochi. Așa arăta, exact așa, când venea seara, obosit, de la câmp. Mi-e una din cele mai dragi amintiri. Este Bunicul meu de la Daneș, de lângă Sighișoara, de pe Valea Crișului, din neamul  americanilor, adică ai celor ce fuseseră la lucru în America. De prin 1850, părinții lor participaseră deja la construcția vestitei căi ferate transamericane. La rândul lor, plecară și reveniră cu bani buni. Cumpăraseră toată lunca de lângă apa Crișului și-și durară gospodării mari, frumoase. Ridicară școală nouă, încă în picioare și astăzi, în inima satului, la începutul străzii americanilor. Bunicul Stelică era șeful clanului. Toți îi ascultau sfaturile pentru că la toți le vroia binele. Fusese de cele mai multe ori plecat în SUA. Ba își măritase vreo trei fete cu americani get-beget. Deh, dragostea nu are nevoie de pașaport ! – obișnuia să răspundă curioșilor. Se putea liniștit lăuda că are două familii. Una în Cleveland, în State și cealaltă, mai numeroasă, aici, în Daneș, în România. Toată viața lui a însemnat muncă și iar muncă. A iubit pământul și i-a fost drag de oameni. După al II-lea război mondial, comuniștii l-au considerat chiabur, exploatator. I-au luat tot. Tot. Bunica Raveca a murit de inimă rea. Pe el, catâr de catâr – n-a vrut nici să audă de întovărășire sau cooperativă – l-au tot purtat noaptea, cu gazul / un fel de Aro, de jeep de pe vremea aceea cu care ne-am procopsit de la ruși/ prin beciurile miliției. L-au amenințat, l-au bătut, l-au torturat să semneze înscrierea în colectiv, în GAC – gospodăria agricolă colectivă, cum îi se spunea pe atunci. De ar fi acceptat, s-ar fi înscris toți. El era șeful americanilor, nu? Degeaba...Într-o dimineață din toamna anului 1959 l-au găsit mort. Plin de sânge, împușcat în ceafă. Era în capul satului, în Roră, lângă drum, la marginea unui lan de porumb, cu fața îngropată în pământul  pe care atât de mult îl iubise”.

Am arătat fotografia mai multor prieteni. Le-am explicat surpriza, coincidența. Nu mică mi-a fost uimirea când am auzit: „ Ba nu, e Bunicul meu, Ion”, sau „ Zici că-i leit tata cel bătrân, Ilie!”, ori „ Vai ce bine seamănă cu Liviu, bunicul neveste-mi!”...

Cine-i atunci în poză?

Cred că este Bunicul NOSTRU! Toți, printr-un cordon ombilical nevăzut, ne tragem din acest Pământ. Lecția? O putem învăța cum vrem, fiecare în felul său. Superficial sau profund. Mai repede sau mai încet. Să o scriem mai urât sau mai frumos. Orice am face, nu trebuie însă să uităm că Bunicul ne privește din fotografie...

Mircea I. Bătrânu

P.S.
Autorul acestui minunat instantaneu, ”secundă de genialitate”  e tânăra artistă Ionela Fugaretu. Cred că ”Bunicul” este un pas semnificativ pe calea afirmării sale în arta fotografică. Pentru o mai clară înțelegere, mi-am permis următorul decupaj de lucru: