MARTOR ACTIV 20 - PUTEREA CREDINȚEI

                 Șocanta istorioară de mai jos este  r e a l ă.

Nu am acceptul celor implicați pentru a-mi permite să fac totul public. Din acest considerent numele, localitatea, elementele narative, sunt  schimbate, sau fictive, imaginare. Totul e însă cât se poate de verosimil deoarece are la bază cruda realitate. Sper să vă facă mare plăcere și să mai învățați câte ceva util pentru dumneavoastră. Eu, vă spun sincer, în fiecare zi învăț și mă bucur că nu se mai termină.

                                       ***

 De-a lungul vieții am trăit tot felul de experiențe. Am fost „pus la zid” în multe situații limită. Am ascultat multe istorii din viața altora. Astăzi e duminică, prima după ce Mântuitorul nostru Isus Cristos a înviat - lăudat fie numele LUI în veci de veci. EL este „barca noastră de salvare”, unică!  Doresc, cu acest prilej, să vă istorisesc o întâmplare uluitoare, auzită din gura unuia dintre bunii mei prieteni, om serios, trecut de prima tinerețe.

În urmă cu vreo 10 ani a avut mari probleme cu copilul cel mic. Mare derbedeu, nu se lega nimic de el. Școală făcea, dar absențele le puteai măsura cu kilogramul. Fuma, bea, ba îi plăcea câte o fătucă sau alta. Deh, se considera mare! Era în anul întâi la facultate, după ce, cu chiu cu vai, de abia terminase liceul. Nu știa bietul om ce să mai facă. Îl pedepsise, îl bătuse cu parul, ca pe sacul de fasole. Plângea, urla, se jura că nu mai face. Astea toate până se urca în trenul de Cluj. Acolo, după cum v-ați dat seama, o lua iarăși de la capăt cu prietenii! Unul dintre nenorociții ăștia din „gașcă”, după o băută bună s-a sinucis. De atunci nu a mai avut zi bună cu soția. Dacă-l pedepsea și-l bătea în continuare, nu putea păți la fel, cu odrasla lui?!

Părintele George, preotul „de-o viață”, de la biserica din cartier, după o discuție mai lungă cu mama împricinatului, l-a luat de-o parte și i-a spus:

˗ Auzi măi Emile, așa îl chema pe prietenul meu, eu mă gândesc că ar trebui să iei băiatul și, uite sâmbăta, pe la amiază, să vă duceți  la Mănăstirea Sf. Dumitru de la Agnita. Îl cauți pe Părintele stareț Paisie și de acolo mai departe, îți vedea voi că...va fi bine.

- Cum, mă duc așa, tam-nesam, mă va primi oare?

- Lasă, că știu ce vorbesc, numai du-te!

Omul l-a ascultat. Cu inima îndoită și cu băiatul, cu mare scandal - aproape nu a vrut să se urce în mașină - a plecat, în ziua stabilită, la mănăstire. Mama copilului a rămas plânsă în pragul casei. După vreo oră bună s-au oprit la o benzinărie. Alin, băiatul, mai să fugă înapoi acasă. Omul, sătul, nu și-a mai stăpânit nervii și l-a bătut bine - nevastă-sa nu era de față - simțea că explodează. I-a crăpat buza, umplându-l de sânge.

- Mama ta de copil, eu te-am făcut, eu te omor! Mă auzi. Treci încoace! L-a dus la baie. L-a pus să se spele pe față. I s-a oprit sângerarea. Arăta aproape ca lumea. Plângea cu sughițuri scurte de câine bătut.

- Mergem acolo la biserică. Să nu mă faci de minune! Răspunzi frumos și cât mai scurt la tot ce te întreabă părintele. Capul plecat, să văd că-ți pare rău! E ultima încercare care o mai fac cu tine. Așa să știi! Nu asculți, gata cu facultatea, cu plimbatul la Cluj. Vorbesc cu domnul inginer de la noi, de la direcție și salahor pe șantier te fac. Ai priceput, nenorocitule!

Au ajuns la destinație parcă mai repede decât s-ar fi așteptat. Părintele Paisie era în fața altarului, în reverendă neagră, cu un simplu patrafir după cap - tocmai spovedise o femeie mai în vârstă. Mai erau vreo câțiva creștini, care cu rugăciuni pe la icoane, care cu lumânări și pomelnice. Părintele și-a ridicat capul și chiar atunci o rază de soare rebelă i-a luminat întreaga față. Doamne, ce ochi albaștri, profunzi și buni!

- Emile, ce stai acolo lângă ușă! Haide aici, în strana asta din dreapta altarului...

- Stai aici, i-a zis omul, ușor uluit, băiatului. S-a dus apoi acolo în față, la părinte.

Acesta i-a luat ambele mâini într-ale sale, cu mare bucurie, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. L-a privit iscoditor și cu bunătate, direct în ochi. Atât de intens că a simțit că încep să-i curgă lacrimile.

- Nu știu dragă părinte ce să mă mai fac cu el, cu derbedeul acesta, că-mi mănâncă viața, și mie și soției!

- Ei, nu-i chiar așa. Părintele Paisie și-a întors fața către ușă.

- Aline, măi copilule,  ia grăbește-te încoace!

Băiatul numai atât aștepta. A venit în goana mare și s-a aruncat drept în genunchi în fața părintelui.

- Eu, eu nu vreau să fac toate acestea, nu, nu vreau! Și-și freca mâinile împreunate a rugăciune. A izbucnit într-un hohot de plâns, puternic dorind să spele toată obida ultimului an de prostii și suferință. Fără să mai ceară voie s-a aruncat la pieptul starețului, ca și când acolo ar fi fost ultima oază salvatoare din deșertul sufletului său. Părintele l-a îndepărtat ușor. Tot așa făcea și bunicul lui de la Dumbrăveni când dorea să-l privească în tihnă. I-a luat și lui mâinile, în palmele sale bătrâne și noduroase.

- Gata cu plânsul! Aline lui Dumnezeu îi e dragă fericirea, zâmbetul, soarele, o privire fără nori! Lui nu-i plac lacrimile. Hai mai bine să ne rugăm:

- „Tatăl nostru carele ești în ceruri...” - cu o voce profundă de bas, cu accent pe „nostru”, a continuat cu „Crezul”, „Născătoarea”, „Psalmul 50”, după care i-a binecuvântat și i-a uns cu mir sfințit de la Ierusalim.

Alin s-a oprit din plâns. Privirea i s-a limpezit. Se vedea clar ușurarea enormă pe care se părea că nu ar fi trăit-o niciodată, așa, atât de profund. Săruta într-una mâna părintelui și repeta ca un automat:

- Mulțumesc, vă mulțumesc părinte, mulțumesc...

- Eh, măi oameni buni, e mai simplu decât credeți. Ia acolo, o fată. L-a blestemat acum doi ani. Așa-i mă Aline? O cheamă Petronela, puțin mai multuluță, mai împlinită, mai oacheșă. Ți-a spus după teza la română. Erați în clasa a X-a. Ție îți  plăcea și-ți place de Ligia. Așa-i?

- Da...da. Uitându-se mirat cu ochii mari de uimire și oarecum de spaimă. Da de unde știți?

- Ei, eu știu tot. Emile, tu te duci la țârcovnic și plătești o slujbă de 10 Lei, plus 30 de lumânări. E clar? Iar tu Aline, spui, începând din seara aceasta, „Tatăl nostru”, „Crezul” și „Născătoarea”, dimineața și seara, cel puțin 30 de zile! Bine ar fi să le spui până mori, că te vor feri de multe necazuri și boli. Noi, aici ne vom ruga în fiecare zi, aprinzând câte o lumânare, timp de o lună, pentru sufletul Petronelei, să ajungă să-i pară rău de prostia care a făcut-o și să nu o mai repete veci pururi. Asta-i tot. Doamne ajută!

Emil nu știa cum să-i mai mulțumească părintelui. Nu știa nici cum să facă, să fie bine. Luase de acasă un bax de făină albă, unul de mălai, un bax de ulei Bunica, niște sucuri...Îi se părea prea puțin fiindcă simțea și el că necazul dispăruse de parcă l-ar fi luat cineva cu mâna. Oare să-i mai dea și niște bani? Se întreba în gând.

- Dă tu mâncarea încoace. Nici nu știi câți mănâncă aici la noi, la mănăstire. Banii n-ai decât să ți-i ții și așa mai trebuie să iei niște ouă și un pic de carne pe când te întorci acasă că nevastă-ta a uitat, de emoție, să-ți spună. Apoi sunt foarte sigur că veți mai poposi pe la noi. Nu?

Emil a rămas cu gura căscată deoarece nu vorbise cu voce tare ci doar se gândise. Or, părintele îi dăduse răspunsul de parcă s-ar fi înțeles cu el.

- Da, au răspuns într-un glas și tatăl și fiul.

Și-au luat frumos la revedere de la Părintele Paisie, ușurați la suflet, promițându-i că sigur vor mai reveni. Au aprins fiecare câte o lumânare la plecare, au făcut o cruce mare și s-au întors acasă tot o fericire.

Soția a fost foarte uimită când Emil i-a pus pe masă cumpărăturile, așa cum își dorise, dar nu apucase să-i mai spună.

A doua zi, duminica, după liturghie l-a așteptat pe Părintele George, parohul lor și i-a mulțumit.

- Părinte ce bine ne-ai putut face. Nu știu cum să-ți mulțumesc. I-ai dat telefon Părintelui Paisie că, să știi că ne aștepta. Cred că i-ai povestit mai multe pentru că deja cunoștea întreaga situație, ba chiar întâmplări pe care numai nevastă-mea le știa...

- Oprește-te măi omule! Eu nu i-am dat niciun telefon starețului. Nu m-am văzut cu el de vreo trei ani buni. M-am uitat mirat, dar totuși încrezător. Îl cunoșteam pe Părintele George de 25 de ani și știam precis că nu minte.

- Ce să mai fi spus atunci? Mă întreba și pe mine Emil.

Din sâmbăta aceea Alin s-a făcut băiat cuminte. S-a întors la Ligia. A adus-o și acasă și până la urmă au rămas împreună. Băiatul a terminat cu bine studiile și acum e medic dentist.
------------------------------------------------------------------------------------------ 
Asta-i toată povestea. Poate fi luată ca și o radiografie, filmul acela la care se uită doctorul înainte să pună diagnosticul. E purul adevăr.
Morala? Dacă vreți neapărat, apoi se pot desprinde numai două învățăminte:

Primul că Puterea credinței e fără de margini!

Al doilea că Părintele stareț Paisie e un om sfânt, față de noi ceștilalți, păcătoșii.

Ce bine că există și că ne mai scapă de rele, nu-i așa?

------------------------------------------------------------------------------

În rest, No Comment.  Trageți singuri concluziile cum le doriți.

Tot al vostru devotat,

Mircea I. Bătrânu