Se făcuse amiază. Extraordinar ce repede zbura timpul când stăteam cu
ea. Îmi era pur și simplu ciudă. Nu-mi venea să mai plec.
—Juanito, copilul meu, iubitul meu unic și indivizibil. Nu știu cum
să-ți mai spun...Îți mulțumesc că m-ai lăsat să te cunosc, se te degust, bucată
cu bucată, ca o mâncare bună, descoperită parcă, prima dată în viață. Ești o
minune pentru mine. Îmi provoci atâta bucurie și căldură în inimă, în trup, în
suflet.
—Și tu mie, scumpa mea Baghera, De azi înainte nu mai pot concepe viața
mea fără tine. Auzi?!
—Da, dragule...Tocmai de aceea trebuie să punem la cale o strategie față
de ceilalți și în special față de Arghi. De la o poștă se vede cât e de
înnebunit după tine.
—Știu.
Am văzut și eu și m-am speriat un pic azi dimineață. Ce vrei să fac? Nu mă pot
despărți de el. Omul acesta mi-a făcut foarte mult bine. De nu era el, azi eram
poate pe drumuri, sau chiar mai rău...Vezi cât de rea și a dracului e lumea! Cinstit
vorbind să știi că mi-e drag și el, mult, mult de tot. Cât îl vezi de mare nu
are pe nimeni la care să țină așa cum ține la mine. Nu, ar fi o crimă să-l
deziluzionez și să-l las în plata Domnului. Nu pot și nici nu vreau să procedez
așa. Asta dincolo de contractul semnat - numai glumă nu e! știi bine - plus
celelalte obligații asumate față de Tata Pui și de toți camarazii mei „de
arme”, vorba vine, de care răspund.
—Stop!
De ce vorbești prostii? Aș mai fi eu cine sunt dacă ți-aș cere să rupi și să arunci
la coșul de gunoi toate paginile trecutului tău recent? Fii cuminte! Nici
într-un caz nu se va întâmpla așa.
Ușa s-a deschis
brusc, ca de altfel totul în viața mea, My dear Teacher. În cameră
a năvălit o bombă sexi, blondă(?)cu un vino-n-coa' de zile mari. Nicio parte anatomică nu era lăsată
la voia întâmplării, nefasonată de bunul și dragul Dumnezeu, in persona. Nu o spun cu ironie. Nu mi-aș permite să glumesc pe această temă cu
EL!
M-a
dat deoparte, de parcă m-ar fi aruncat cu praștia și s-a cuibărit în brațele
Julietei, fără drept de apel. Am simțit cu mă umflu, ca un păun, înroșindu-mă
de furie. Mai să pocnesc de nervi.
—Julieta! Cine-i demoazela?! Cine?! Cum își
permite? Ce sunt eu aici? Un manechin, de poză!
Vedeam
roșu în fața ochilor. Duduia nimic. Mi-a întors fundul, gol și apetisant, cu un
gest suveran de „mă lași, mă-mă lași în pace, urangutanule!”
—Julieta!
Julieta! Cine-i?! Ce caută aici, între noi?!
—Au,
ce copil ești! Nu ți-am spus nimic, nu pentru că aș fi dorit să-ți ascund ceva.
Oricum ți-aș fi povestit de Vica, adică dânsa - a arătat cu unghia, roșu de
Bordeaux, de sus în jos, spre „pisica” ce-i torcea liniștită și ușor plictisită
în brațe. Haide, dacă așa s-a nimerit, așa să fie! Faceți vă rog cunoștință.
Individa
s-a întors cu greu spre mine. Mi-a aruncat un surâs forțat, printre zulufii
ce-i ascundeau cu eleganță fața și a spus, catifelat:
—Salut. Sunt Vica. Mi-a întins două degete
de la mâna stângă să le sărut. Cu cealaltă mi-a atins pădurarul și mi l-a lipit
de burtă, nu care cumva să o atingă din greșeală! S-a tras cu fundul mult
înapoi, mai să o dea jos din pat pe Julieta, mărind aproape la o palmă ecartul
dintre ea și mine.
—Sunt Nito! Iubitul dumneaei, indicând și
eu, tot cu arătătorul spre Julieta. Să știi, deloc încântat de cunoștință și
încă aici, în budoarul ei!
—Ha-ha-ha! Nu i-ai spus nimic? Nimic?! Ce
prostii perorează toy-ul ăsta vorbitor?! Pricepi Teacher, doar ești prof de engleză,
se referea jignitor la mine, ca la o simplă jucărie sexuală? Auzi?!
Am
simțit că înnebunesc. Am fost la un pas să-i ard una peste bot...Nu am făcut-o.
Mi-am adus aminte de lecțiile Julietei și m-am oprit la timp. Trebuie să
recunosc că și Julieta s-a grăbit să limpezească lucrurile, înainte să
izbucnească un adevărat „război” între Vica și mine.
—Eu am greșit - a recunoscut
Julieta. Până acum 10 minute nu știați, unul despre celălalt că existați. Îmi
pare sincer rău.
S-a uitat peste umărul Vicăi drept în ochii mei.
—Nito! Nu am vrut să te
înșel. Repet: Nu am vrut să-ți ascund nimic, cum nici tu nu ai făcut-o față de
mine.
S-a întors apoi, chiar nervoasă, spre Vica.
—Tu
nu știi să dai un telefon? Cum vii și aterizezi așa, neanunțată, drept în pat?
—Te rog nu mă certa, te rog.
Am vrut să-ți fac o surpriză. Nici eu nu am știut că voi ajunge azi la Cluj.
Nici nu-ți poți imagina cât de dor mi-a fost de tine!
Pisici, pisici albaștri! Asta-i mai nou, cea
mai a naibii înjurătură pe care Julieta mi-a acceptat-o în continuare. Bine, nu
mi-a căzut. Julieta, femeie cu schepsis, s-a ridicat, și-a pus halatul pe ea și
ne-a cerut să facem la fel. S-a dus în chicinetă și s-a întors cu 3 cafele în
stil italian, pe o tăviță. Am ieșit pe terasă.
—Ce mai calea-valea, cea mai bună soluție este adevărul, chiar dacă după
aceea trebuie să dăm cu rivanol! Nito, Vica este iubita și amanta mea, încă de
la Paris, de...ani buni. Îți place, nu-ți place, sincer, fără să te rănesc,
asta-i situația. Nu pot și nici nu vreau să o schimb - pe urmă, după o clipă de
reflecție: Este cazul tău cu Arghi. Fix ce discutam, înainte să vină Vica. Tu
Vica ești trecută prin multe, în tumultoasa ta viață. Vreau să te rog să mă
înțelegi. Între mine și Nito este deja o legătură invizibilă, de la trup la
trup, de la o inimă la alta. E pe viață! Simt! Știi că nu mă mint singură,
niciodată. Te rog să pricepi și să mă ajuți. Ești mai aproape de vârsta
mea...Știu că poți. Te rog, te rog frumos.
Se lăsă o cortină de tăcere. Doar bâzâitul
insistent al unei albine tomnatice și frunzele ce foșneau a extincție, dinspre
pădure, ne aduceau aminte că încă existam că eram acolo și că treaba se arăta
de-a dreptul, cum să-i zic, mai bine? dădea a fi delicată, chiar „cotoioasă”.
—Ascultă July - așa îi spunea ea Julietei
mele. Sunt prea ocupată cu afacerea mea de la Paris. Oricum aș lua-o, timpul
nu-l pot da înapoi. Ce faci tu cu junele tău, treaba ta. Eu însă, când voi mai
reveni, firește o să dau și un telefon, poftim! - les bonnes manières,
non? - vreau să fii numai a mea.
Despre dânsul, salut, nu mă mai interesează nimic. E bine așa?
—Tu, pisoiul meu dulce, ce spui - a
întrebat Julieta, întorcându-se către mine - ești de acord?!
Iarăși
brusc, a sunat telefonul.
—Da - am răspuns în
dorul lelei, defel interesat de conversație. Am recunoscut imediat
vocea agitată a lui Arghi: RED! RED! RED!
Am
sărit ca ars./ va urma/
Mircea I. Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu