V a m p i r u l
E o minune Parcul Castelului de la Arcalia. Încă de pe vremea penultimului conte alcătuirea dendrologică a fost o preocupare constantă. După ce pătrunzi pe sub coroanele bogate ale celor mai interesante specii de brad și molid, umbrela copacului cu lalele și bolta tufelor înalte de dafin de India, de pe Insula Iubirii, te încearcă un dor de ducă și de reverie. Copiii mei o luaseră la vale, spre capătul parcului. Ce veselie, ce bucurie pe capul lor. E ca și când îi scoți armăsarului căpăstrul și-l lași liber. Când vă vorbesc de copii, traduceți vă rog „elevi”. Un argument în plus: ei au fost ultimii elevi din viața mea de dascăl de franceză. Doar că nu le-am spus:„Hai dați-i drumul! Sunteți slobozi, fugiți, faceți tumbe, tot ce vreți!” De undeva îmi ajungea în nări mirosul pătrunzător de enibahar și parfumul de scorțișoară adevărată. Normal, am căzut pe gânduri.
Sentimentalul din
mine se pregătea de dat în clocot. Îi vedeam defilând pe aleile umbroase pe
Romeo și Julieta, pe Siegfried și Brunhilda, pe Arthur sau Lancelot și Guinevere/
sau Guenièvre în franceză/ . Mi se părea că aud de peste tot numai șoapte
tandre de iubire. Am ajuns în fine și pe ultima alee de către deal. Nu pot să
vă explic de ce anume eram în acea zonă. Parcă mă trăgea ața să merg neapărat
acolo. Repet. Nu am mai fost niciodată în acel arial al Parcului. Nu știu cum
am reușit să găsesc printre arbuștii, aproape sălbateci, ai gardului viu, după
ce nimeni nu-i mai tunsese de ani de zile, o potecă foarte îngustă care m-a
condus într-un tainic luminiș, în timpul ne-timp, la cavoul inițial al
Familiei Bethlen. Firește mușchiul
migrator, invadator de profesie, atacase bazaltul mormântului. Cu greu mare se
mai distingeau literele săpate în piatră. Trei lespezi late le serveau drept
plapume nobilelor oseminte. Dar, surpriză! Cea din mijloc fusese mutată de la
loc. Înăuntru se căsca o gaură urâtă, neagră. Am simțit cum mă cuprinde furia. Nu
suport vandalizarea niciunde și nu accept nicio justificare în acest sens.
— Sapristi! – am înjurat în franceză.
Quel sacrilège! / ce sacrilegiu!/
—
Mais oui, cʼest déplorable! Mi-a
răspuns chiar lângă ureche./E deplorabil, regretabil - dar spus cu o voce mai
mult tristă, decât supărată/.
Vă închipuiți ce
bine mi-a căzut! Oportunitatea unei conversații în limba lui Voltaire, eu fiind
domnul /„musiu”/ de Français, de Franceză.
Stop!
Nu oricum, ci pe
teme de istorie!
Sufletul meu se
simțea ca ciugulit de porumbei. Nu am întrebat nimic. Arcalia, Castelul,
Parcul, atrăgeau tot timpul foarte mulți turiști. Mi s-a părut oarecum
firesc să mă întâlnesc cu acest tânăr francez acolo.
Ei, dar ce tânăr! O
figură de Adonis, la vreo 25 de ani, să zic. Fruntea mai înaltă decât în
sculptură și pletele, în stilul lui Mihai Eminescu, poza din tinerețe, plete blonde,
spre șaten, dar cârlionțate, căzându-i bogat pe umeri.Ce m-a șocat oare?
Ochii? Da, da,
da...Albul se ascundea sub nuanțe de rubiniu spre bordo, iar cristalinul era de
un albastru de stratosferă, ireal, puternic irizat, cu afluenți foarte subțiri
de alb și negru intens, de ziceai că acum ieșiseră din izvor. Tonalitatea vocii
sale, aducea a tenor împlinit. Apoi, fascinanta catifelare a sunetelor.
Șocantă. Vorbea o Limbă Franceză atât de elevată și cu atâta pasiune. Cât mi-a
plăcut! Ca filolog adevărat sunt fascinat de toate limbile Pământului, dar după
cum v-ați dat seama, afecțiunea mea curge înspre Paris, Sena, Hexagon.
Pronunția lui îmi suna a fi mai bună decât cea de la RFI, zău așa. Aveam
impresia că, mai întâi, mângâie fiecare sunet și apoi, ți-l oferă din dragoste
curată, ție, numai ție, în dar... Magnific!
— Ah,
văd că nu știți. /A continuat evident, tot în franceză/. Mă gândesc ce să vă
povestesc ca să nu vă speriu. Îmi place de dumneavoastră deoarece nu jucați
teatru, chiar v-a afectat vandalizarea mormântului.
— Firește, i-am răspuns. Fiți convins
că mâine am să merg drept la Muzeu. Directorul și o parte din istoricii de
acolo îmi sunt prieteni. Am să raportez această vandalizare și am să fac tot
posibilul ca lucrurile să reintre în normalitate. Vă asigur că nu mă las până
nu se va face dreptate celor sucombați și îngropați aici!
— Vă mulțumesc domnule profesor./
Acum mă gândesc și mă întreb de ce îmi mulțumea. Să fi fost oare, doar reacția
istoricului din el? Nu știu. După un timp, a reluat ideea de bază/. Deci,
realitatea se deschide în fața dumneavoastră în două direcții. Una mai aproape
de suportabilul din oameni și a doua, stranie, înspăimântătoare. Pe care să o
aleg? Subliniez, nu vreau să vă fac să vă panicați. Sincer, vă mărturisesc,
mi-ați devenit simpatic. Aveți o inimă bună și vreți să ajutați, de aceea vă
purtați frumos cu oamenii. Nu degeaba elevii dumneavoastră vă iubesc deschis.
Am văzut asta și mi-a plăcut.
— Dragă
tinere domn, pe mine mă cheamă Mircea. Sunt prof de Franceză, de aproape o
jumătate de secol. Știi deja, iar copiii, dragii de ei, sunt din clasele V-VIII
de aici din localitate, de la Școala gimanzială din Arcalia. Despre spaime, la
anii mei, să nu mai vorbim. Boli, necazuri, probleme...până în gât! Nu le las
să se vadă. I-aș întrista pe copii și ei nu merită așa ceva, mă înțelegi. Cu o
moarte toți suntem datori, nu? Te rog așadar continuă liniștit.
— Da,
bine. Eu mă numesc Alexandre și studiez Istoria la Paris.
Am ieșit din nou pe
aleea principală și așteptându-i pe copii, ne-am așezat pe o bancă. Alexandre
și-a trecut mâna prin coama leonină, foarte bogată. A luat exact poză
eminesciană, așa cum mi-o imaginam eu, cu capul dat pe spate și a început să-mi
istorisească cu mare încântare:
— În primul rând trebuie să vă spun că mormântul din mijloc i-a
aparținut vicontelui Sandor. Frumosul, neasemuitul și iubitul nobil, aflat în
zorii vieții și/pauză/... ce destin tragic. Cât de dureros!/Vocea, cuprinsă de
emoții îi tremura, devenise o expresie a teatrului antic, atenian/. El prelua
ștafeta ca moștenitor al Casei Bethlen. Îi semăna mamei lui, din spița
Sigismund. Era milos. Pe toți îi ajuta. Iubea pe toată lumea, caii, câinii de
vânătoare, pădurea, iarba, florile. Era curajos. Se bătuse cu un urs, la stâna
lor de oi de pe Budac, salvându-i pe ciobani. Femeile erau înnebunite după el.
Slab de înger, nu le putea refuza. Recunoștea cu capul plecat acest păcat.
Dușmanii îl acuzau pe față că-i fustangiu. Greșeau și nu prea. Îi plăceau
femeile, de jos și până sus...pe scara socială. Nu refuza pe nimeni. Pentru el
aspectul material nu avea nicio valoare. Îl interesau doar frumusețea fizică,
dublată de cea sufletească. Toate bune și frumoase până într-o zi când o
cunoscu pe Vera, o țigăncușă, diamant curat, foc de sprințară, fiica bulibașei
din Dipșa de care se îndrăgosti fulgerător.
Asta se cheamă,
cred că și în limba dumneavoastră „suflet pereche”.
Se potriveau ca
două picături de apă din prima ploaie de primăvară, știți, cea mult așteptată
și de aceea cea mai roditoare. La hora mare de pe Valea Șieului ce se ținea, de
Paști, în lunca largă din spatele Castelului de la Arcalia, unde veneau multe,
foarte multe care, căruțe și trăsuri,
sute de oameni, la hora aceasta specială, Sandor urma să danseze cu ea, ca să
vadă tot muritorul pe frumoasa lui iubită. Arunca cu galbeni în orchestra de
strânsură și-l făcea pe viorist să cânte ca-n draci de iute. O ațâța apoi pe
Vera să se arunce în joc și ocrotitor, îi ținea și el, cu mare mândrie, isonul
cu pași mici, tropotiți, ca murgul în buiestru.
Lumea tăcea
înmărmurită fiindcă bătrânii ziceau că Vera dansa ca-n jocul vrăjit al Ielelor,
iar Sandor, purtat de dor, se părea că nu mai calcă pe pământ ci plutește prin
aer. La sfârșit o cuprindea cu totul în brațele lui mari și puternice și parcă
zburau până în șaua lui Vitez, armăsarul tânărului viconte, cel mai falnic din
herghelie, cel cu stea în frunte. Dispăreau pe urmă, în galop turbat, ca
vijelia, în pădurea de arini, dinspre Lechința, chemați firește de neostoitul
foc al iubirii.
Fratele lui Sandor,
mai mic cu 2 ani, Arpad, preocupat de bani și averi, mare specialist în
intrigile de la Curte, nu numai că era urât, dar se făcea și mai nesuferit
fiindcă țepuia pe toată lumea și când îl apuca vreo criză de nervi nu ezita să
bage sabia în cel care i se opunea. Era supranumit „omul negru”. Numai
în haine cernite umbla. Așa se îmbrăca și tot la fel îi era și sufletul. Toată
lumea îl ocolea, mai puțin mama. Ea încerca să-l mai oprească din pornirile acaparatoare
ale lui Belzebuth, tot mai evidente în caracterul său sinistru. Aceste
apucături îl dominau din ce în ce mai tare. Era speriată. În schimb, contele,
tatăl lor, îl ținea la mare preț. De ce? Simplu! În tinerețe și el își netezise
calea curățind fără milă „lăstărișul” de neamuri din jurul marii lor
averi. Numai el știa câte crime comisese, că pe cele care le comandase, atât de
numeroase erau că le uitase numărul. Deși îi plăceau la nebunie frumusețea și
farmecul lui Sandor, nu-i putea ierta caracterul, mult mai bun decât al lui și
al fratelui său, Arpad. Acum, capacul pe oală îl pusese cu țiganca Vera. Era o
jignire, o rușine cât Castelul de mare. Cum adică, urmașul lui, al Familiei, al
Prințului Gabriel Bethlen, a II-a stirpe ca valoare și importanță din regat,
să-și strice genealogia cu o țigancă de la șatră, când umblau după Sandor cu
limba scoasă, vorba aceea, descendente din Casele de Habsburg, Windsor, Valois,
ș.a., plus cele ungare, din ramurile de Saxa, Bathory, Mathias. Toată săptămâna
de după Paști Sandor o ținuse tot într-un scandal cu tatăl lui și cu fratele
Arpad. Furia, nemulțumirea a continuat până de Sânziene. Iubiții stabiliseră pe
ascuns, să se întâlnească, uite acolo, uite, pe aleea din care se desprinde
cărarea pe care am urcat noi la morminte – mi-a arătat tânărul cu mâna.
La miezul nopții
când bate ora 12:00 în turn.
Fix în noaptea
dăruită de Dumnezeu iubiților și fertilității, de S â n z i e n e, Sandor își planificase să o ia pe Vera și să
fugă în lumea nouă, în America, unde dorea să întemeieze o familie fericită cu
ea pentru că se iubeau din tot sufletul.
Ascultase sfatul
mamei lui. Femeie înțeleaptă, contesa bine se gândea. Dacă reușea să-l scoată
pe băiat din „închisoarea” banilor, averilor, bogățiilor și îi lăsa pe ceilalți
în pace, să-și mănânce aurul de trei ori pe zi, la mic dejun, la prânz și la
cină, l-ar fi lăsat și ei în treaba lui. Oricum, Sandor era hotărât să renunțe
la preluarea moștenirii, în favoarea fratelui său. Lăsase un zapis scris și
semnat în acest sens, la intendentul Istvan. Acesta urma să-l înmâneze contelui
a doua zi, după plecarea lor în lumea nouă. Nu aveau decât să-și vadă de
muntele lor de aur!
Mama, tot mamă
rămâne! Îi dădea lui Sandor caseta ei cu bijuterii, să le vândă, să poată să se
descurce la început de drum. Ca să fie și mai sigur vicontele vorbise și cu
părintele Viktor, cel care-l crescuse și-l învățase de mic toate slovele. Acesta
îi dăduse la rândul lui binecuvântarea.
Vesel nevoie mare,
cu un sfert de ceas înainte de miezul nopții, călare pe Vitez și cu un alt cal
la dârloagă după el, pentru Vera, se prezentă la locul stabilit.
Nimeni.
Nimic.
Doar țipătul
păsărilor de noapte.
Orologiul adus de
la Viena a început să bată miezul nopții. Bang! bang!..ultima bătaie din cele
12.
Sărbătoarea S â n z
i e n e l o r din 24 iunie 1789 începea
brusc cu o lumină clară a lunii, mama jurămintelor de iubire. Sandor se dăduse
jos de pe cal și cuprins de nerăbdare o căuta, când într-o parte, când în cealaltă
a aleii.
Deodată, la lumina
puternică a astrului, chiar pe cărarea dinspre morminte, zări o pafta
strălucitoare, sclipind din iarbă. Ca atras de un magnet să duse drept spre ea.
Când colo, ce să vezi? O umbră de trup de femeie se distingea bine de jos.
Podoaba era prinsă de centura fetei. Se aplecă imediat și întorcându-i capul cu
fața în sus scoase un răcnet sfâșietor.
O explozie de Groază!
de Furie! de Neputință!
Pe pieptul ei
sculptat, pe gât, pe brațe numai sânge. Doamne cât sânge!
Rece. Totul era
rece și închegat.
Ca vânător știa că
la piept strânge doar un trup... o siluetă fără viață!
Iubita lui, draga Vera
m u r i s e.
După cât de
schimonosită îi era fața își dăduse ultima suflare în chinuri groaznice. Sandor
își rupsese instinctiv cămașa să-i oblojească rănile doarece nu putea, nu voia
să accepte că iubita lui nu mai exista. Urla. Plângea. Blestema. Bolborosea
cuvinte fără rost.
Ce s-a întîmplat?
Cum?
Nu se putea gândi
și nu putea nici explica. Săracul, nu
avea de unde să știe că părintele Viktor îl trădase, de teama bătrânului conte.
Se duse la cal
și-și luă sabia lui lată de husar pe care o mânuia ca pe un chibrit, hotărât
să-i taie pe toți cei care puseseră la cale această crimă abominabilă. Auzi
zgomot în tufișuri și apoi o ceată de zdrahoni, vreo 10-12, năvăliră toți
asupra lui. Fu tăiat odată, de două, de nouă ori, nici nu mai simțea, dar nici
el nu iertă pe nimeni. Toți cei ajunși în raza de acțiune a spadei sale nu mai
scăpau cu viață.
Parcă i-a căzut
cerul în cap. A auzit clar vocea fratelui său, Arpad care a strigat foarte
speriat:„Să nu cumva să vă scape!”... „Da, da, neapărat!” - a
răsunat din penumbră și vocea contelui, tatăl său bun. Tatăl său bun?!!
Atunci bietul
Sandor a înghețat pentru o secundă. Ce spun? A înghețat pentru o eternitate.
Era mult prea mult pentru anii lui tineri. Două lovituri scurte, aproape una
după alta: Vera moartă și desfigurată în iarbă! Și aici sânge, din sângele lui,
Tatăl și Fratele! Nu străinii! îi comandaseră și moartea sa!
Mercenarii au
profitat de groaznicul moment de depresie al vicontelui și l-au străpuns cum au
vrut, cu sulițele, cu spadele, l-au lovit cu halebardele, cu tot ce au avut la
ei ca armă.
A scăpat sabia din mână. A căzut în genunchi
și a strigat tare, mult mai tare decât se așteptau toți:
„Vă blestem să nu aveți parte nici de pământ, nici de bani, nici de
mormânt! De nici o odraslă! Să vă stea totul în gât până la a 77-a spiță și
focurile iadului să vă mănânce pe toți. Grăbiți-vă că de mâine mă fac duh și vă
scot la toți sufletul, iar trupul îl sfâșiu și-l dau hrană lupilor. Asta
meritați, de asta o să aveți parte! Am zis!”
Se ridică așa
străpuns cum era și se aruncă în bulboana cea mai adâncă a râului Șieu, cea mai
apropiată de Castel. A dispărut, înghițit de apele tulburi, mari, urmare a ploilor
numeroase din săptămâna ce precedase evenimentul.
Se lăsase frigul. O
liniște nefirească și un ger năpraznic, aducător de moarte. Apoi din senin se
auzi o muzică nepământeană și se porni un vârtej mare de vânt. Din cer cobora
ca un tirbușon, de neoprit, inexorabil, peste ticăloși, o horă a fecioarelor
zănatice, argint viu, frumoase foc, I e l e l e.
Dansau goale,
învelite doar în podoaba bogată a părului lor lung, de le ajungea până la călcâie.
Ciudat! Erau numai 11. S-au înclinat deasupra Verei și prima din rând s-a
aplecat, a sărutat-o și i-a dat din pumnul ei stâng ce se deschidea puțin câte
puțin, i-a dat lumina, sămânța vieții...fără de moarte. Trupul Verei s-a
ridicat ca la o comandă divină, un puf deasupra ierbii și s-a prefăcut în
pulbere de aur. Aceasta, păstrând încă urma corpului, a urcat și s-a pierdut
sus, tot mai sus, printre stele. De acolo de undeva, a coborât noua Vera, tot
goală și parcă mai frumoasă ca niciodată, înveșmântată și ea numai în părul ei
bogat, negru ca pana corbului. A intrat imediat în horă și a completat locul
liber, devenind a 12-a zănatică a grupului. Ea conducea acum dansul. A deschis
cercul și s-a oprit în fața celor doi, Contele și fiul său Arpad și i-a atins
cu o șuviță de păr. Amândoi au amuțit.
Muți au rămas pe
veci.
Toți ceilalți
criminali au înnebunit.
Ielele s-au înălțat, precum veniseră și au dispărut pe deasupra dealului împădurit.
***
Ce liniște-neliniște, ce tristețe și furie totodată s-a așternut peste Parc. Aveam iar impresia că timpul îmi joacă o festă și s-a oprit ca să mă lase să trec prin mojarul minții și mai ales al sufletului, cumplita povestire.
Mi-am adus aminte, în tăcerea dintre lumi, unde mă aflam atunci, de mai multe întâmplări ciudate care se petrecuseră încă din al II-lea război mondial. Niște essesiști / celebrele trupe negre SS ale nemților, criminali de cea mai joasă speță/își cam făcuseră de cap pe la Nețeni, sau Jeica și Albeștii Bistriței. După violurile fără noimă și fără spaimă de Dumnezeu, îi omorâseră și pe vreo câțiva săteni care au sărit să le apere pe femei. Beți fiind, au adormit care pe unde au apucat. Fix la miezul nopții a apărut „arătarea”, „vampirul”, jumate om, jumate fiară, povesteau localnicii, cu ochii ăia roșii și colții scoși în derâdere peste buze, numai buni de stat inima privitorului. A urlat a lup rău și le-a rupt beregata la toți nemernicii. Pe vreo doi copii uitați pe afară i-a luat cu grijă în brațe și i-a dus și i-a așezat pe laviță lângă o bunică. I-a mâgâiat pe creștet și dus a fost. Nici valea astalaltă, de la Arcalia spre Beclean nu scăpase de multe vizite ciudate. Circulă și acum vorba spusă de bunica, sau mama, când nu le mai dau de capăt copiilor: „Dacă nu vă potoliți deseară mă duc la Nea Roman, vânătorul, îi cer fluierul de argint și chem vampirul să vină să vă mănânce, techergheilor!”(Cu Nea Roman e o poveste întreagă, a lui cu Vampirul, rămâne pentru altădată). Vorbă, vorbă dar știți cum se zice, dacă nu faci foc, nu iese fum. La Lechința, la Țigău, la Feleac, la Șirioara și Coasta mult au avut de suferit bieții oameni pe vremea cooperativizării. Nu știu precis, dar se pare că s-a lăsat și cu crime. Era unul Botgros, maior de securitate cu vreo 5 ortaci de-ai lui. Praf și pulbere se alegea pe unde treceau ei. Într-o sfântă zi de sărbătoare, din postul mare și-au luat cu ei vreo două-trei fete de moravuri, mai ușoare și în lunca de la Șirioara, trai pe vătrai: purcel în lapte fript, cârlan așijderea, țuică, vin...tot ce-ai vrut. Diavolul se băgase în ei și chinuiau pe toată lumea, că deh! li se cuvenea. Sex, băutură, mâncare rispită peste tot... Bieții săteni, vai de capul lor! Pe la vreo 9 seara, profitând de beția nemernicilor, au fugit înspăimântați pe la casele lor. Au ferecat porțile și au dat drumul la câini. Fix la miezul nopții și-a făcut apariția urlând a moarte „arătarea”, „vampirul”. Femeiuștile s-au scăpat pe ele de frică și așa goale cum erau, au luat-o la fugă peste câmp. Săracele, ele, târâte cu japca de criminalii aștia comuniști și obligate să se prostitueze, căscaseră gura largă, cu gând să strige, să cheme oamenii, să ceară ajutor. Noapte bună! Niciun sunet nu le ieșea din gâtlej. Pe ticăloși i-a plesnit și apoi le-a rupt, în chinuri grele membrele, le-a mușcat carotida și le-a băut tot sângele. Șoferul care conducea microbuzul a albit pe loc. Nu l-a atins. A deschis doar portiera. I s-a arătat plin de sânge și cu colții aceia îngrozitori a clămpănit odată în gol, urlând ca masculul Alfa al haitei de lupi. Șoferul a urinat pe el. A leșinat și a rămas pe viață cu sechele. Își plimba capul dintr-o parte în alta și striga una într-una : „Vam-vam – pir-piirul”! „Vam-piii-rul!”
Și în timpurile mai din urmă, au fost câțiva milițieni și securiști care au mai
sărit calul...Mi-aduc aminte că la Piatra, parcă, pe celălalt mal al Someșului,
la o vânătoare „secretă” domnii-tovarăși, cu prea multă tărie în cap, beți mangă, împușcaseră
din greșeală și vreo câțiva săteni, unul dacă nu mă înșel murise. Evident că
tovarășul plutonier adjutant – „generalul tablagiilor” – Fruntelată, îl chema, pe o mână cu cei de la justiție,
mușamalizase tot și, uite așa, mai făcuse praf încă o familie întreagă necăjită. Soția celui decedat rămase
singură cu doi copii. Lucra pe unde apuca ca să-și poată crește copiii. Porcul
de tablagiu, acum voia să și-o facă și ibovnică. Ii plăcuse încă dinainte de
femeie. Credea că totul i se cuvine. Beat, a trecut într-o noapte pe ulița
dinspre deal, mai retrasă, unde-și avea sălașul biata văduvă. Poarta era
încuiată. Avea câini mari, nu glumă, deoarece casa se găsea chiar sub pădure. Ticălosul
și-a dat jos din bandulieră carabina, să tragă în bietele animale de pază. Din
senin s-a pornit o vijelie. Lângă nemernic a crescut o „arătare” mare, parcă
din ce în ce mai mare. Femeia a auzit un glas gros că-i strigă: „Ia copiii,
câinii și intrați toți în casă! Nu priviți și nu-i lăsa nici pe copii să se
uite!” Pe urmă, tacticos i-a rupt arma cum se rup macaroanele când le pui la
fiert. Țeava puștii a îndoit-o de tot. Era mai nou în formă de „U”. L-a întrebat
tare:„Cu care mână ai tras? Ah, cu dreapta ?!” Fără să stea pe gânduri i-a rupt-o
cum se rup vreascurile de pus pe foc! Nici urletele, nici țipetele criminalului
nu l-au impresionat. L-a mușcat de gât și l-a ținut strâns cu botul său enorm, însetat de sânge de ticălos, ca în teascul de stors mustul. Încetul cu încetul totul s-a liniștit.
A doua zi a venit procuratura, miliția, șefii, ștabii cei mari de la județeana
de partid. Degeaba. O asemenea mutilare, cum povestea și doctorul Stanciu,
legistul, nu mai văzuse niciodată. Cadavrul mai păstrase foarte puțin sânge.
Mușcătura de la grumaz parcă o făcuse un leu, atât de profundă era. Mâna ruptă
o găsiseră blocată în litera „U”, creată din țeava armei, nu de jucărie, ci din oțel nemțesc! și, pe deasupra și dublu
ghintuită. Totul părea inexplicabil. În cele din urmă dosarul a fost clasat, ca având „autori necunoscuți”, prea vorbea lumea, mârâind pe la colțuri, de dreptate și de „vampir”...„Bine i-a
făcut! Ba ar trebui să mai mănânce vreo câțiva, știm noi, nu ?!” Așa era. Vampirul
nu făcuse niciodată rău oamenilor de rând, simpli și necăjiți...
***
Tot la fel de
brusc, mirajul evadării în timp s-a rupt și m-am pomenit iarăși lângă tânărul
meu prieten francez, tăifăsuind mai departe.
— Dar
de ce este gol mormântul? – am întrebat eu, mirat.
— Se
spune că trupul vicontelui Sandor a fost scos în cele din urmă din apa râului
și îngropat acolo. De vreo jumătate de an, descendentul Conților de Bethlen a
hotărât să-i ducă pe toți în cavoul central al Familiei de la Cluj și au
început prin a-l scoate mai întâi pe viconte. Dar de găsit nu au găsit nimic în
groapă, după cum ați văzut. Totul e gol și pustiu.
— Ei, bine, dar la Cluj ce-i în cavou?
------------------------------------------------------------------------
Liniște. Pe bancă, lângă mine nu mai era nimeni. Elevii mei se întorceau victorioși, care cu nuiele de alun, sau cu flori de păpădie și de câmp, din care fetele și-au împletit cununi, sau, din tijele florilor de păpădie și-au făcut cercei la urechi. Veselie mare, ce mai!
Ce bucurie le
făcusem.
— Monsieur
dar cu cine vorbeați adineauri în franțuzește, că telefonul îl aveți în haină
și haina mi-ați dat-o mie să v-o țin?
M-am uitat oarecum
stânjenit la fetiță și i-am răspuns râzând strâmb:
— Eh,
ți s-a părut. Cu cine voiai să vorbesc. Mi-am adus aminte de un text din
clasicii francezi și l-am spus cu voce tare. Am îngâimat eu, cu jumate de gură.
Ne-am ridicat să
plecăm spre casă. Se făcuse amiază. Pănă la ieșirea din Parc am simțit o
răcoare ca de gheață în spate. Cineva îmi călca pe urme. Sigur. Culmea, pentru
mine, glaciara prezență nu era însoțită de frică. Mai degrabă de tristețe și de
profund regret.
Nu suport
nedreptatea și, în plus mă doare groaznic când un tânăr, o tânără nu se pot
bucura de viață, din cauza lăcomiei și răutății celor din jur. E păcat. Mare
păcat.
***
Au trecut vreo doi
ani buni de atunci și s-a întâmplat să am ceva treabă pe la Biblioteca Centrală
Universitară "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca, „cea mare”, cum îi
ziceam noi, pe vremea noastră. Am dat acolo, cu totul întâmplător(?!) peste o
stampă de epocă cu întreaga Familie Bethlen de la finele secolului XVIII.
Oameni buni, din „fotografia” de familie, cine credeți că mă privea fix,
surâzând?
Era nimeni altul
decât „tânărul francez” care-mi povestise în Parcul Castelului de la Arcalia,
tot adevărul unor morți nedrepte. „Cʼest la vie! Mais quelle vie?” Doamne, ce
„bulshit” e viața asta!
Era tânărul viconte
Sandor.
Bistrița, 9 septembrie 2020 Mircea I. Bătrânu
P.S.
Chiar ieri, pe când făceam revizia finală a textului, să-l dau la editură spre publicare, la televizor – mergea în surdină, în treaba lui, și încă pe „antene”(!), semn că cuscră-mea trecuse pe acolo – aud că vreo 3 din făptuitorii oribilelor crime de la Carmanacal o „mierliseră” într-un mod cel puțin straniu. Primul „se aruncase”, sau „fusese aruncat” – nu se înțelegea prea bine – în fața unui TIR pe autostrada spre Constanța...Al doilea – o mutră schimonosită de groază – era ținut în picioare, pe calea ferată, dând din mâini ca un crab pe uscat.../citez aproximativ/ de o fantomă blondă, îmbrăcată în armură cu zale de aur. Rapidul de Litoral trecu prin el ca prin brânză, mai ales că, din cauza ceții nu-i văzuse mecanicul decât în ultima clipă. Cavalerul cu ochii roșii se evaporă, iar nenorocitul fu făcut una cu pământul...Tot acolo, în casa cu fetele asasinate, criminalul implicat clar în comiterea lor, dar care scăpase din ghearele justiției, vezi tu drăguțule Doamne „din lipsă de probe”, vorba lui Țața Zoe – „ca la noi, la nimenea!” – ieșise singur la poartă, strigând: „Eu am făcut-o! Eu sunt criminalul!” ; „Să vină, să mă aresteze!”, „Să mă ducă la pușcărie că acolo nu-s singur, suntem mulți, mulți, mult mai mulți!” Se tot uita înapoi, peste umăr. „Eu aici nu mai stau!” „Uite duhul blond, cum se ține după mine! Uite! Uite-l! Vreau la pușcărie! Pușcărieee!” – urlă cu disperare și se prăbuși leșinat în praful drumului. De abia atunci observară consătenii că era ciung de ambele mâini. Cineva, cumva, nu se știa prea bine cum, îi rupsese palmele cu totul și le aruncase la gunoi, ca pe niște zarzavaturi stricate...Poliția putea zice bogdaproste că scăpase de un dosar cu file cât o jumate de camion și mirositor, mirositor de trebuia să pui batista la nas, sau să nu-ți dai jos măscuța. Ce miasme! Puțea de-a dreptul când te uitai în jos, la stânga, sau la dreapta, că, în sus, duhnea groaznic! Duhnea de te înnebunea! De la ei din oraș, la Craiova și până la București. Ăla Miros!
M-am trezit zâmbind
a râde și mormăind în barbă:
Iaca, iacătă că Sandor al meu, nu-i mort! Ha-ha-ha! Oare pe câți va mai popi?!
***
V-am pregătit mai multe poze. Priviți-le și alegeți ce credeți că se potrivește. Cu excepția celei cu copiii mei de la Arcalia, le-am luat de pe Instagram și Pinterest, fără niciun scop comercial. Am vrut numai să vă ofer un suport spre a vă face o idee personală și dumneavoastră. Vă rog de asemenea:
Nu uitați că este o
fabulație literară și nu are, din punctul meu de vedere, nicio legătură cu
realitatea. Că s-ar putea să existe similitudini, nu vă contrazic...Nimic nu e
nou sub soare. Vă mulțumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu