JULIETA - FRAGMENTUL 2

 JULIETA - FRAGMENTUL  2

„Árpy, șoferul Mercedesului, a vorbit, fără să se întoarcă. Făcea pe niznaiul. Se eforta ca vocea să-i fie hotărâtă și neutră. Îi tremura însă cum scrie cartea. Ete Fâs! Vreau să-l văd eu pe acela care rămâne de „lemn Tănase” când sexul se petrece lângă dânsul, la nasul lui.

      —Mergem la Baza 4, sau la Hanul cu trandafiri? – întrebă ușor gâtuit.

      —Unde-i mai aproape? – mai că strigă tigroaica mea.

      —Păi la 4, nu?

      —Acolo să ajungi repede, repede, dacă vrei să nu-ți murdărim mașina! 

Îl nimerisem la fix. Nu mai putea să se /ab/țină. Săracul. Era și el tânăr. Nici nu putea pleca în altă parte că avea de mers după general. Voia și el să se golească de „presiunea din instalație”. Ce simplă e lumea dacă știi cum să o citești... La Baza 4 era Steluț de serviciu, un băiat din Beclean de nota 20. În curte nu mai era nimeni la ora aceea. Așa cum eram, în costumul lui Adam, am sărit din limuzină. Mi-am recuperat „comoara” ascunsă în blănuri. I-am cerut scurt să aducă toate bagajele la mine în apartament. Copil bine educat, nu a comentat nimic. S-a uitat doar lung cum urcam tot câte două odată, treptele spre locuință, cu mândrețea de femeie în brațe. Surâdea derbedeul. Ei și?

Nu m-am oprit până în dormitor. Aici am depus cu mare grijă odorul meu prețios, pe divanul matrimonial. S-a lăsat, răsfățata, privită, adulmecată - ce să zic – mângâiată, linsă. Tot tacâmul. Știa că timpul lucrează, cu normă întreagă, în a sa favoare. Doream să o privesc în tihnă. Dar poți? Degetele, limba și celelalte „extremități active”, nu-ți dau pace, domnule! Fiecare părticică a trupului meu dorea să fie acolo, să mă ajute să mă bucur, cu totul, așa cum se cuvine, de  e a. Era Bagherra mea, a mea, nu? Ce Sfântu?  Am „spart” așadar o șampanie franțuzească, un Dom Perignon, din 1986, o nebunie de licoare divină, anume concepută de EL pentru asemenea momente unice, cum le trăiam și noi doi, atunci. Anul era semnalat cu grijă pe etichetă, adică producția fusese foarte scurtă, extrem de puțină, din cauza secetei. De aceea „mărgelata” ce clipocea în pahare nu avea egal! Ei, și? Sosise și vremea noastră. I-am potrivit două perne mari, sub cap. Se întoarse alene către mine și se sprijini într-un cot. În cealaltă mână ținea cu degetele ei, de pianistă de mare talent, paharul cu șampanie, din care sorbea, puțin câte puțin, din timp în timp, cu o distincție specială, nu de scenă, ci de autentică aristocrată. Aștepta curioasă să vadă ce vreau să fac.

      —Nu te mișca. Te rog frumos nu-ți schimba poziția. Te rog – am mai apucat să rostesc, cu un oftat prelung.

A oftat și ea, arzând de nerăbdare. Dar educația primită o făcu să reacționeze așa cum m-am așteptat...Festina lente – mă înțelegi My dear Teacher? Mi-am adus aminte de tot ce notaserăm de-a valma, eu, Aly, Clau, Valy și mai ales draga de Lygia, în caietul 12...Era acolo un fragment dintr-o lecție de psihologie a marelui Prof Mihai, combinată, mai târziu cu ce ne spunea, ca argumente irefutabile, Profa Dorina – o mare doamnă a catedrei, cum azi nu mai întâlnești! Firește, cu mult respect, pun ghilimelele de rigoare: „ ...Într-unul din spitalele din Paris, Emily Kyao psiholog, își obliga pacienții de trei ori pe zi să repete cu voce tare sau în gând, de 10 ori următoarea expresie: „În fiecare zi mă simt tot mai bine și mai bine”. Şi, ce credeți ?  Pacienții grav bolnavi, aplicând ad litteram, tratamentul, timp de o lună, s-au vindecat, la unii chiar a dispărut nevoia de intervenție chirurgicală. Magie, ce mai! Adică a fost confirmată ipoteza marelui savant Paracelsus, care susținea că adevărata credință face minuni. Sănătatea noastră este o consecință directă a gândirii. Nimeni nu se îndoiește de existența unei legături directe între starea mentală și cea fizică. Deci : Nu te gândi la rău –te vei îmbolnăvi !!! ( pasajul acesta, subliniat cu roșu, aparținuse doamnei Dorina, profa la care ținea cel mai mult Lygia, după scris am recunoscut-o). Plus: „Când ceea ce întreprinzi te pasionează, te acaparează cu totul, atunci trebuie să faci ceea ce a precizat cardiologul american Robert Eliot: Ești fixat, nu? Ei bine, nu-ți mai fă griji pentru fleacuri, aplică aceste 2 reguli, numai pe acestea:

Regula 1 – Nu te indispune din cauza lucrurilor neînsemnate.

Regula 2 – Toate lucrurile sunt neînsemnate! /Ha-ha-ha!/”.

Așa că m-am întors la frumusețea din fața mea. Atât de prețioasă, de importantă pentru mine.

      —Închide ochii – i-am ordonat, într-un târziu, cu glas de șmirghel. S-a supus.

Mi-am umplut gura cu șampanie și, printre buze, am deschis un izvor ce susura picurând acolo unde nu se aștepta, sau intuia mai puțin...I-am desenat, redesenat ochii, gura, pieptul cu vârfurile sale, subcarpatice, cu „căciulile pe frunte”, la început și apoi, sigur, peste, din ce în ce mai sus, de parcă prinseseră viață, puteai să citești toată fruntea ca o carte deschisă, iar dumnealor, „căciulile” păreau că deveniseră murele cele voinice, mature, coapte, din tufa cea mare, de unde începea grădina bunicii.... Alea sfârcuri „i frumoase, i bogătoase, i deștepte”!  Zău! Începură a se mișca ca o turelă de TAB, în plină cercetare, căutare, a mâinilor mele. Am coborât apoi, fără veste, în cel mai de jos și mai adânc punct din Valea Plăcerilor...M-a lăsat, abținându-se din ce în ce mai greu, mi-a permis să-i șterg urmele de licoare magică, de pe ochi, nas, gură – în mare fugă, că de pătrundeam acolo, era gata, ucideam tot momentul poetic...- și am coborât grăbit la sânișori. Aici am făcut o scurtă haltă. Mi-am dat un bonus : limba mea de tigru aprins ca tăciunele, a lins, cât de rafinat am putut, conturul fiecărui munte, a fiecărei turéle, a sfârcurilor intrate, ai fi zis, în fibrilație. My dear Teacher, buzele mi s-au rotunjit, de la sine, cum se cuvenea, după fiecare înălțime, ca, în cele din urmă, jos, în Valea unde tot ce visezi noaptea, se poate petrece aidoma ziua, ele au devenit, pe bune, ventuzele galactice din filmul SF, al lui Cameron. Totul a fost temeinic parcurs și aspirat cu grijă, ca un bun gospodar cum mă știi și cum mă țineam a fi/sic!/...Noblesse oblige!

     — Wow, wooow! Ui! Ai! Iui! Era tot ce mai putea să scoată printre buze, draga și scumpa mea July.

Mă prinsese cu mâinile de păr și mă transformase într-un adevărat mecanism elvețian de bielă-manivelă, înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi, ca la bătrânul Ceas cu figurine din Turnul de la Sighișoara...July a început să trepideze. S-a arcuit și s-a încolăcit pe după cap și m-a mușcat ușor de braț.

—    Of! Of! Ce bine o faci! Nu te opri!!! Nu, Nito, nu, nu!!!

Orgasmul a venit ca erupția vulcanului Tambora, din Pacific. Un cutremur în toată regula, ce mai! Grea e munca de minier (vorba lui Gyuri: ogoaie-te!, fă bine și nu mă omorî!).  Acolo jos, prin poarta de cetate, acum deschisă, curgeau pâraie, ba chiar râuri de lăpticel din cel mai bun, cel de matcă. De intrat, îmi intrase în ochi, în nas, în gură, de ziceai că cineva mă aruncase în oala cea mare de lapte smântânit. Eram și caraghios, dar și, pe bune, foarte bucuros. Clar, mă metamorfozasem în Merlin. Nu cel din serialul Tv, ci servul unic, al Bagherrei mele.

—    Nito, Nito-Tito al meu! Cât de mult te plac!

Și nu era vorbă în vânt. Îmi cuprinse capul cu amândouă mâinile și mă strânse cu ardoare, la pieptul ei și matern și, totodată, de mare cadână, mai, mai să mă sufoce”.